Românii au inventat un stil unic de condus

Cred că nu mai e un secret pentru nimeni că nu suport bizonii. Încă de când eram “pe băncile” școlii de șoferi mă terminau psihic, pentru simplul motiv că existau doar pentru a-mi face mie existența și mai amară decât o aveam.

Stiu ca si eu sunt aiurit la volan si cine ma cunoaste stie ca am un stil agresiv de a conduce insa respect legea in sensul ca nu intorc pe linie continua, incerc pe cat posibil sa nu vorbesc la telefon si mai ales nu ascult manele...

De-a lungul anilor de șoferit zilnic în traficul mirobolant al acestui maret oras, am avut parte de multe momente vesele și triste cu bizoni. Bine, vesele este impropriu spus. Toate momentele  au fost triste în esență, doar că după o perioadă de timp le percepi ca pe niște glume proaste pe care ți le joacă Providența.

Dintre toate acestea există unul suprem, pe care nu am cum să-l uit pentru că a fost atât de veritabil, încât chiar îmi este imposibil să nu-l am imprimat pe retină.

Se făcea că veneam eu într-o seară spre casă, liniștit după o zi de lucru plină. Pentru a accede la vastele apartamente aflate undeva departe de agitația stradală, în jungla amazoniană a Manasturului, nu am, teoretic și legal, decât o singură cale care implică o străduță cu sens unic pe sensul meu de mers. Pe străduța cu princina are loc o singură mașină și eventual o bicicletă sau o motoscârță, deci două mașini din sensuri opuse exclus să încapă. Doar că asta nu împiedică bravii noștri bizoni să-și încerce norocul într-o tentativă absolut sinucigașă de a ajunge la stradă pe interzis. Și asta ar fi ok, că doar m-am obișnuit. Altul a fost însă motivul pentru care următoarea întalnire de gradul trei a devenit memorabila!

Cum spuneam, intru eu pe străduță, îl văd pe bizon în capăt. Eu dau flash-uri, el la fel. Eu înaintez, hop și el. Mă și simțeam în Vestul Sălbatic în fața bătrânului bar, așteptând cu sufletul la gură să văd cine clipește primul. În fine demarez, numai pentru a pune frână cinci metri mai în față, în spiritul bunei conduite pe care am învățat-o la școală, pentru că Dl. Bizon navalise deja peste mine la volanul bolidului său, vizibil mai potent ca şareta mea. Tot el oprește în dreptul meu și deschide geamul la mine. Atunci am putut vedea că era într-adevăr un el, era defapt chiar EL: întruchiparea perfecțiunii masculine pă pământ. Tricou alb mulat peste bicepsul pompat cu steroizi ca puii de la Avicola, lănțău de aur 8 karate cât degetul mic al lui King Kong cu nelipsita cruciuliță, figură aspră cu privire ușor obosită de la prea multe CĂRȚI pe care le-a avut de păcănit toată ziua la bodega din colț. Lângă el ședea arcuită o gazelă marca pitipoanca.org, încrețită, buzată, pictată și înțolită de firmă, de un bun gust amar. Schimbul de replici nu a durat prea mult, a fost scurt și la obiect:

Eu: – Știi că ești pe interzis?

El: – Auzi, da’ mureai dacă așteptai puțin?

Eu: – Da’ tu mureai dacă ocoleai și nu intrai pe interzis?

El: – Și ce te agiți așa, nu vezi că te-am făcut deja? (către gazelă) – Bă da murea dacă mă lăsa, frate!

Eu: – ?! WTF!? (si muzica de pe fundal: UA UA UA UA!)

Evident a demarat în trombă satisfacut că “m-a făcut”, pentru că într-adevăr mă cam lăsase fără replică, în timp ce pe mine m-a bușit un râs isteric până acasă.

Mare ți-e grădina Doamne!